FANDOM


300px-ViennaDioscoridesPimpernel

O pagină din lucrarea „De materia medica” a lui Dioscoride (mansucrisul Vienna Dioscurides), reprezentând o scânteiuţă (Anagallis arvensis). Pentru această plantă se menţionează denumirile dacice cercer, cerceraphron, kerker, kerkeraphron.

Numeroase denumiri dacice de plante medicinale sunt cuprinse în două lucrări antice de medicină, prima aparţinând lui Dioscoride Pedanios, iar a doua lui Pseudo Apuleius.

Conform atestărilor unor istorici medievali, printre care se găseşte şi Iordanes, dacii erau buni cunoscători ai plantelor medicinale, iar această cunoaştere era asociată cultului lor religios. Seneca] aflase şi el despre „acele ierburi ale căror rădăcini strivite distilează ucigătoare sucuri” şi servesc magiei fioroase a Medeei, ierburi care cresc la Dunăre.[1]

Tocmai datorită acestui interes şi talent al dacilor cu privire la cunoaşterea şi folosirea plantelor medicinale, dispunem de unul dintre cele mai importante tezaure de limbă dacă pe care ni l-a lăsat istoria, altfel atât de parcimonioasă cu informaţiile privind limba dacilor.

Cuvintele dace care ni s-au păstrat prin lucrările lui Dioscoride şi Apuleis sunt prezentate separat, la articolul „Listă de denumiri dacice de plante medicinale”.

DioscorideEdit

Despre Dioscoride Pedanios, Coloman Vaczy ne informează că a trăit în sec. I d. Hr. Era originar din Anazarba, localitate aflată în Cilicia (Asia Mică). A fost militar, probabil medic în armata romană, pe timpul domniei împăratului Claudius (42-54] şi botanist. Este cunoscut ca fiind autorul lucrării intitulate „De materia medica”, scrisă se pare între anii 60 şi 80 d. Hr. În text autorul a dat corespondentul unor denumiri de plante în mai multe limbi, între care şi în limba dacă.

Lucrarea lui Dioscoride este scrisă în limba greacă. Alfabetul grecesc având doar 24 de litere, redarea limbii dacilor nu putea să fi fie realizată decât cu o mare aproximaţie pentru fonemele specifice, acelea care trebuie să fi lipsit din limba greacă veche. Nesiguranţei acesteia inerente este posibil să i se fi adăugat şi deformări suferite la repetatele copieri ale manuscriselor de către copiştii târzii care, este de presupus, nu aveau nici cele mai vagi cunoştinţe de limbă dacă. Deformarea menţionată pare evidentă în câteva cazuri. Totuşi lucrarea lui Dioscorides a fost, în general, îngrijit redactată, cu o ortografie relativ corectă.[2]

Pseudo-ApuleiusEdit

Despre identitatea celui de al doilea autor de la care ne-au rămas nume de plante din limba dacilor, Pseudo-Apuleius, există prea puţine informaţii[3]. Coloman Vaczy înclină să creadă că el ar fi Lucius Apuleius Madaurensis, autorul Apologiei şi al Metamorfozelor (Măgarul de aur). Este posibil ca acesta să fie cel care a întocmit lucrarea, păstrată în limba latină, căreia în lipsa titlului originar i s-au atribuit denumirile „De medicaminibus herbarum”, „De herbarum virtutibus”[4] sau „Herbarius”. Se pare că scrierea provine de la sfârşitul secolului II, adică la aproximativ un secol după ce Dioscoride scrisese lucrarea sa. Dacă datarea este corectă, numele dace de plante ar fi putut să fi fost adunate chiar de pe teritoriul Daciei Traiane.[5] Lucrarea, aşa cum ajuns la noi, este scrisă neglijent, cu ortografia adesea stâlcită şi cu greşeli de copiere.[6] La fel ca în cazul transcrierii numelor de plante din limba dacă prin literele alfabetului grecesc nici la transcrierea lor prin literele alfabetului latin nu a avut cum să fie posibilă o redare corectă a unora dintre fonemele limbii dace.

Transcrierea numelor daceEdit

Este de reţinut remarca istoricului George Brătianu, care scrie că autorii greci şi latini n-au reuşit niciodată să transcrie perfect denumirile autohtone ale râurilor din spaţiul dacic.[7]

Alexandru Philippide insistă şi el asupra aceleiaşi idei. El spune: „Pe teritoriul european noi ştim sigur cum se pronunţau numai numirile topice latineşti şi greceşti. Cum se vor fi pronunţat în realitate numirile topice barbare, nu ştim. [...] Se poate întâmpla ca multe numiri topice româneşti actuale să fie directe reflexe ale numirilor barbare, pe care nu le cunoaştem în original, ci numai în reproducerile greceşti şi latineşti, care erau de cele mai multe ori nişte violente stâlcituri ale originalelor”.[8] Constantin Daicoviciu retine ca „indiscutabil dacici” doar sase termeni: aniaserxe(iarbă săracă), budathla (limba boului), diesema (coada vacii), dyn (urzica), mizela (cimbru), riborasta (brusture).

AutoriEdit

Numele plantelor din lucrările lui Dioscoride şi Pseudo-Apuleius au făcut obiectul studiilor mai multor savanţi români, printre care:

  • Bogdan Petriceicu Hasdeu (1874),
  • Grigore Tocilescu,[9]
  • Alexandru Papadopol-Calimah[10] beneficiind de colaborarea cu botanistul Dimitrie Brândza,
  • Nicolae Drăganu (1921, 1922),
  • Traian Săvulescu (1943),
  • Alexandru Borza[11]
  • Ion I. Rusu[12]
  • C. Daicoviciu[13]
  • V. L. Bologa[14]
  • H. Mihăescu.[15]

Un studiu laborios şi interesant este cel publicat de botanistul clujean Coloman Vaczy în lucrarea sa „Nomenclatura dacică a plantelor”. Unele interpretări a dat şi Florentina Preda în 1978.[16]

Între cercetătorii străini care s-au ocupat de listele de nume dacice de plante s-au aflat:

  • Jakob Grimm,[17]
  • C. Sprengel,
  • Lambecius,
  • A. Saracenus,
  • J. G. Ackermann,
  • E. Mayer,
  • W. Tomaschek,[18]
  • I. Bloch,
  • J. Berendes,
  • M. Neubürger,
  • M. Wellmann,
  • A. Premerstein,
  • Dimităr Decev,[19]
  • V. Georgiev,[20]
  • Bussenmacher,
  • Daremberg,
  • Sandor Lattyak.[21]

Wilhelm Tomaschek[22] a considerat că „asemenea nume rar pot fi explicate just chiar şi în limbi complet studiate, cu atât mai mult într-o limbă dispărută, necunoscută”.[23]

Părerile savanţilor sunt destul de împărţite, mergând de la contestarea totală până la acceptarea totală a autenticităţii originii dacice a numelor.

Interpretare botanicăEdit

Din punctul de vedere al studiului botanic şi de medicină naturistă este important să se determine care sunt plantele medicinale confirmate prin cele două lucrări antice ca fiind folosite în lumea traco-dacă. Analiza listei conduce la concluzia, provizorie, că cele două lucrări se referă la un număr de 53 plante, genuri sau specii distincte. Dintre acestea au fost identificate cu destulă siguranţă un număr de 50 de plante (genuri sau specii).

Comentarii despre denumirile geto-dacice de plante notate în scrierile lui Dioscorides şi Pseudo-Apuleius şi despre plantele cărora aparţin aceste fitonime se găsesc şi in cartea "Contribuţii la cunoaşterea limbii geto-dacice. Denumirile dacice de plante" scrisă de Constantin Drăgulescu şi Radu Drăgulescu, Edit. Univ. "Lucian Balga" Sibiu, 2000. Autorii analizează (alfabetic) toate numele dacice de plante, oferind informaţii despre presupusele etimologii si semantici ale acestora dar si despre identificarea speciilor notate sub aceste nume. Determinarea plantelor este, pentru un botanist cu experienţă, relativ uşoara si sigura pentru cca. 90% dintre specii. Aproximativ un sfert dintre numele "dacice" au aceeaşi semantică pe care o regasim si in numele greceşti şi latine notate în aceleaşi lucrari vechi.Se precizează si timpul cand au fost culese aceste nume geto-dacice si zona de unde au fost semnalate (cele mai multe de pe teritoriul actualei Dobroge). Deci numele sunt, cele mai multe getice, dar geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă cu unele mici deosebiri.

Interpretare lingvisticăEdit

Din punctul de vedere lingvistic, sunt relevante numele distincte din limba dacă furnizat de cele două lucrări. Aceste nume (cuvinte) pot sta la baza oricărui studiu lingvistic, chiar dacă unele dintre ele sunt variante pentru aceeaşi plantă.

Ion I. Russu[24] apreciază că numele dace de plante sunt destul de numeroase, dar au o valoare lingvistică redusă, deoarece:

  • foarte puţine pot fi explicate etimologic
  • multe au forme corupte, iar câteva sunt imposibil de reconstituit în forma originară.

Totuşi el recunoaşte că ele provin de la populaţia dacă din nordul Dunării, şi anume din Dacia Romană, şi include aproape toate aceste nume în repertoriul lexical etimologic traco-dac din lucrarea sa „Limba traco-dacilor” (paginile 89-130). E drept că pentru prea puţine dă şi analiza etimologică.

Putem accepta că existenţa variantelor de redare în scris a numelor dace de plante se poate datora, în principal, următoarelor cauze:

  • diferenţe de rostire ale informatorilor de la care au fost preluate numele, acestea putând proveni din diferenţe de rostire regionale, dialectale sau din diferenţe individuale de reproducere şi percepere a fonemelor de către vorbitorii de limbă dacă;
  • dificultăţile de transcriere cu litere greceşti sau latine ale unor nume pronunţate în limba dacă (Este posibil ca limba dacilor să fi avut unele dintre fonemele existente astăzi în limba română şi care lipseau din limbile greacă, respectiv latină, în momentul înregistrării numelor de plante dacice: ă, â, ş, ţ, j, ge, gi, ce, ci, unii diftongi sau triftongi etc.) Despre aceasta Alexandru Papadopol Calimah scrie: „Copiştii greci au schimonosit o mulţime de autori şi pătimeau fireşte de boala originară de a supune regulelor elenice de prosodie şi de eufonie orice cuvânt străin.”;[25]
  • greşeli de transcriere la copierea numelor de la un copiator de manuscris la altul.

Existenţa presupuselor greşeli de transcriere nu poate fi exclusă. Totuşi, lucrările având scopuri medicale, copiatorii trebuia să dea o atenţie deosebită copierii, pentru a nu se risca confuzii cu urmări grave în tratamentele aplicate. Pentru simplificare, acceptând faptul că diferenţele de scriere nu sunt totuşi esenţiale, se poate reţine o singură variantă pentru cazurile în care există două, sau mai multe, destul de asemănătoare.

Cuvinte comune în dacă, latină, greacăEdit

Pe de altă parte, nu este exclus să fi existat cuvinte comune între limba dacilor şi limbile greacă sau latină. Mai mult decât atât, există argumente în favoarea găsirii unor cuvinte comune în cele trei limbi. Ele pot proveni din

  • substratul autohton, limbile vorbite de populaţiile preindo-europene din zonă;
  • fondul comun indo-european al celor trei limbi;
  • împrumuturi mai noi de la o limbă la alta, explicabile prin contactele existente, timp de secole, între vorbitorii acestora.

Variante ale numelorEdit

Multiplele variante pentru numele aceleiaşi plante se pot datora, nu neapărat greşelilor copiştilor, ci mai curând dificultăţii transcrierii unor foneme existente în limba dacă, dar neexistente în latină sau greacă. La fel de plauzibil este ca variantele să reproducă, destul de corect, diferenţe de dialect sau de grai, plauzibil să fi existat în limba daco-geţilor, răspândiţi pe un teritoriu atât de întins.

Alexandru Papadopol Calimah analizează această problemă, a redării fonemelor dace de către vorbitorii de limbă greacă şi latină, considerând că filologii români vor avea capacitatea de a găsi soluţii pentru interpretarea numelor de plante păstrate de Dioscoride şi de Apuleius.[26]

InventarEdit

Un inventar al numelor de plante, făcut pornind de la aceste principii, arată următoarea situaţie:

Categorie de cuvinte Număr Procentaj Observaţii
Cuvinte probabil dacice 57 73% Corespunde cu numărul susţinut de I. I. Rusu în „Istoria Romîniei”.[27]
Cuvinte posibil comune limbilor dacă şi greacă 9 12%
Cuvinte posibil comune limbilor dacă şi latină 12 15%
Total 78 100%

Asemănări cu numele româneştiEdit

Alexandru Papadopol-Calimah remarcă unele asemănări ale numelor dace de plante cu cele folosite de poporul român. Deşi spune că lasă acest studiu în seama erudiţilor în materie,[28] dă următoarele exemple:

  • tura sau turitia, turice, turitia mare pentru dacicul tura;
  • iedera pentru dacicul edera;
  • rostopasca, rostopaste şi crusta pentru dacicul crustana;
  • tulpiniu, tulpinu, tulikina, ştiru-mic, ştiru-roşi şi torsura pentru dacicele tulpila, stirfozila şi storsura;
  • mazăre, măzăroi pentru dacicul mozula;
  • sialia, salbia, jalea, jalea de câmp pentru dacicul salie;
  • ulmul, ulmarea pentru dacicul olma;
  • cicuta pentru dacicele colida, cycolida şi cocalida;
  • tatârca pentru dacicul tutastra.[29]

Este interesant să remarcăm că între cuvintele din limba română actuală, a căror origine dacică este recunoscută ca foarte probabilă sau chiar sigură, se găsesc, cu o pondere apreciabilă, nume de plante. Numele de plante pot fi cu uşurinţă incluse printre capitolele lexicului în care exista o importantă dezvoltare a formelor de civilizaţie daco-getă, suficientă pentru a oferi o rezistenţă remarcabilă la influenţa altor limbi, inclusiv a limbii latine. Vom adăuga aceasta la toate acele activităţi în care dacii excelau: păstorit, activităţi agricole specifice zonei geografice, apicultura, vânătoarea, pescuitul, meşteşugurile artizanale, dintre care mai ales ţesutul, olăritul, prelucrarea pieilor şi a lemnului.

Suport pentru studierea limbii româneEdit

Cele 78 de nume dace de plante, împreună cu numele de persoane şi cu denumirile geografice transmise documentar sau epigrafic, sunt desigur în continuare obiectul de studiu al lingviştilor. Ei vor putea astfel să găsească unele dintre legile specifice ale evoluţiei limbii dace, sub influenţa limbii latine, către limba română.

NoteEdit

  1. Seneca, Medeea, 717-718; cf. v. 724; citat de Alexandru Busuioceanu, Zamolxis, p. 47
  2. Coloman Vaczy, op. cit. partea II-a, p.120
  3. Coloman Vaczy, op. cit. partea II-a, p.122-123
  4. Coloman Vaczy, op. cit. partea II-a, p.120-121
  5. Coloman Vaczy, op. cit. partea II-a, p.129
  6. Coloman Vaczy, op. cit. partea II-a, p.120
  7. George Brătianu, „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român”, p. 181
  8. Alexandru Philipide, „Originea Romînilor”, vol I, nota de la p. 456
  9. Grigore Tocilescu, „Dacia înainte de romani”, Bucureşti, 1880
  10. Alexandru Papadopol-Calimah, „Pedaniu Dioscoride şi Luciu Apuleiu”, în Analele Academiei Române, seria I, tomul XI. Şi ca broşură, „Dioscoride şi Luciu Apuleiu” (Botanica Daco-Getica), Bucuresci, Typografi'a Societatatei Academice Romane, 1879
  11. Alexandru Borza, „Dioscoride şi botanica românească”, în Apulum (Alba Iulia), II, 1943-1945
  12. Ion I. Rusu, „Limba traco-dacilor”, ed. I 1959, ed. II 1967
  13. C. Daicoviciu, în „Tribuna” (Cluj), VIII, nr. 9, 27 februarie 1927
  14. V. L. Bologa, „Sinonimele dacice ale plantelor descrise de Dioscoride pot servi la reconstituirea limbii dacice?” în DR, V, 1927-28
  15. H. Mihăescu, „La versione latina di Dioscoride”, în EDR, VIII, 1938
  16. Florentina Preda, „Geto-dacii în izvoarele antice”, p. 175-185
  17. Jakob Grimm, „Gedichte der deutschen Sprache”, I, 1848
  18. Wilhelm Tomaschek, „Die alten Thraker”, Wien, 1893-1894
  19. D. Detschew (Dimităr Decev), „Die dakischen Pflanzennamen”, în Godâşnik, na Sofiiskiia Universitet, istor.-filos. fakult. XXIV, 1, 1929, 56 p.
  20. V. Georgiev, „Die dakischen Glossen und ihre Bedeutung zum Studium der dakischen Sprache”, în Linguistique Balkanique, VIII, 1964
  21. Sandor Lattyak, „Despre câteva nume dace de plante la Dioscoride”, Cluj, în Botanikoi muzeumi füzetek, 1919
  22. Wilhelm Tomaschek, „Die alten Thraker”, Wien, I 1893, II1 1893, II2 1894
  23. I. I. Russu, „Limba traco-dacilor”, p. 44
  24. I. I. Russu, „Limba traco-dacilor”, p. 43
  25. Alexandru Papadopol Calimah, op. cit. p. 23)
  26. Alexandru Papadopol Calimah, op. cit. pp. 23-24
  27. Paragraful despre limba geto-dacilor din „Istoria Romîniei”, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1960, p. 261.
  28. Alexandru Papadopol-Calimah, op. cit. p 13
  29. Alexandru Papadopol-Calimah, op. cit, pp. 21-22

BibliografieEdit

  • Vasile Bianu, Dicţionarul sănătăţii, Buzău, Imprimeria Al. Georgescu, 1910;
  • George Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Bucureşti, Editura Corint, 2000;
  • Alexandru Busuioceanu, Zamolxis, Bucureşti, Editura Meridiane, 1985
  • Pavel Chirilă şi colectiv, Medicina naturistă, Bucureşti, Editura Medicală, 1987;
  • Constantin C. Georgescu, Manual elementar de botanică forestieră, Editura Viaţa forestieră, 1939;
  • Andrei Oţetea, coordonator, Istoria Romîniei, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1960;
  • Alexandru Papadopol-Calimah, Pedaniu Dioscoride şi Luciu Apuleiu, în Analele Academiei Române, seria I, tomul XI. Ca broşură, Dioscoride şi Luciu Apuleiu (Botanica Daco-Getica), Bucuresci, Typografi'a Societatei Academice Romane, 1879;
  • Bela Pater, Plante medicinale sălbatece, Bucureşti, Institutul de arte grafice Bucovina, I. E. Torouţiu, 1927;
  • Alexandru Philipide, Originea Romînilor, vol I, Iaşi, Tipografia Viaţa Romînească, 1925;
  • Florentina Preda, Geto-dacii în izvoarele antice, Culegere de texte, Bucureşti, Facultatea de Istorie, 1978;
  • Iuliu Prodan, Flora, Cluj, Cartea Românească S. A., 1923;
  • I. I. Rusu, Etnogeneza românilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981;
  • I. I. Russu, Limba traco-dacilor, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1967;
  • August Scriban, Dicţionarul limbii române, Iaşi, Institutul de arte grafice Presa Bună, 1939;
  • I. Todor, Mic atlas de plante, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1968;
  • Coloman Vaczy, Nomenclatura dacică a plantelor, în revista Acta Mvsei Napocensis, Partea I-a în vol V-1968, pp. 59-73, Partea II-a în vol. VI-1969, pp. 115-129, Partea III-a în vol. VIII-1971, pp. 109-126 şi Partea IV-a în vol. IX-1972
  • Constantin Drăgulescu şi Radu Drăgulescu, Contribuţii la cunoaşterea limbii geto-dacice. Denumirile dacice de plante Edit. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 2000

Legături externe Edit

Wikipedia-logo ka  Această pagină utilizează conţinut de la Wikipedia. Lista autorilor poate fi văzută în "istoricul paginii". Versiunea originală este disponibilă sub licenţele Creative Commons Atribuire-Distribuire în condiţii identice 3.0 şi GFDL.

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on FANDOM

Random Wiki